Invierea Domnului II

Învierea lui Isus: iluzie sau relitate?

 

Viaţa creştină, credinţa, nădejdea şi istoria creştină, toate sunt ancorate în cru­cea lui Cristos şi în certitudinea învierii Lui. Această realitate a învierii constituie un punct central al creştinismului. Cu toate acestea, unii teologi şi academicieni nu consideră învierea ca fiind un eveniment istoric dovedit. De ce? Nu există suficiente dovezi valabile pentru a crede că Isus a înviat cu-adevărat din morţi?

 

Din punctul de vedere al autorilor nou-testamentali, învierea Domnului Isus reprezintă fundamentul Evangheliei şi al cre­dinţei creştine. Fără minunea din dimineaţa Paştelui nu ar fi existat creştinismul. Isus însuşi a legat calitatea Sa de Fiu al lui Dum­nezeu de învierea Sa. În discuţiile cu duşmanii Săi, El a făcut o rem­arcă ciudată: "Stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica!" (Ioan 2:19).

 

Apostolul Petru a confirmat în predica ţinută de Rusalii: "Pe Isus din Nazaret, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legă­turile morţii..." (Faptele Apostolilor 2:22-24). În urma acestui cuvânt al lui Petru, peste trei mii de suflete au crezut într-o singură zi în Cri­stos cel înviat, în cea mai veche epistolă care mai există şi astăzi, trimisă unei biserici creştine, Pavel explică faptul că nădejdea creştini­lor cu privire la viitor este strâns legată de învierea lui Isus: "Căci, dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El" (1 Tesaloniceni 4:14).

 

În continuare, apostolul argumentează că, de fapt, credinţa creştină n-ar mai avea nici un sens, ba chiar ar fi redusă la zero, dacă Isus nu ar fi înviat cu-adevărat. El explică bisericii din Corint: "Şi dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este zadarnică; voi sunteţi încă în pă­catele voastre" (1 Corinteni 15:17). Pentru Pavel, Isus era "dovedit cu putere că e Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor" (Romani l:4).

 

Teologul englez Michael Ramsey pune lucrurile la punct: "Fără în­viere nu există creştinism." De asemenea J.I. Packer accentuează im­portanţa strategică a învierii lui Isus pentru credinţa şi teologia creştină: "Creştinătatea afirmă că evenimentele pascale sunt dovada că Isus este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu şi că învăţătura Sa este de origine divină, în plus, ele confirmă puterea lui Isus de a acorda iert­area păcatelor, precum şi stăpânirea Sa actuală asupra universului: 'Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ' (Matei 28:18). El va reveni ca Judecător, demonstrând astfel puterea Sa în viaţa fiecărui om prin iertare şi înnoire, garantând celui care crede învierea în trup în lumea viitoare."

 

În schimb, Anthony Flew, un autor şi filozof ateu, respinge învie­rea ca eveniment istoric, admiţând totuşi că, în orice caz, creştinismul rezistă sau nu în funcţie de acest fapt. El recunoaşte definiţia nou-testamentală a învierii ca fiind o "trezire fizică din moarte" şi susţine totodată că un credincios adevărat trebuie să creadă în în­vierea în trup. El scrie: "O ca­racteristică deosebită a unui creştin adevărat constă în faptul că acesta acceptă învierea ca pe un fapt care a avut realmente loc." în mod surprinzător, el re­cunoaşte şi că, dacă învierea este adevărată, toate celelalte re­ligii şi sisteme filozofice ar fi "complet false". Prin urmare, nu este de mirare că Biblia prezintă pe Cristos ca fiind singura cale de salvare, "în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oame­nilor în care trebuie să fim mântuiţi" (Faptele Apostolilor 4:12).

 

Mormântul gol

 

Există două dovezi ale învierii lui Isus. Prima o reprezintă mormântul gol, iar a doua constă în experienţele de după Paşti ale ucenicilor, când ei relatează că s-au întâlnit cu Cel înviat.

 

Toate cele patru Evanghelii şi prima epistolă către corinteni sunt de acord că mormântul lui Isus a fost gol la trei zile de la răstignire. Ucenicii au explicat lucrul acesta prin faptul că Isus a înviat în trup din morţi. Avocatul englez Sir Morman Anderson remarcă: "Reali­tatea de netăgăduit a mormântului gol şi întâlnirea absolut neaştep­tată cu Domnul cel înviat, au fost cele două lucruri care - chiar dacă nu întotdeauna imediat - au transformat frica unor oameni în bucurie triumfătoare."

 

Criticii au formulat diferite ipoteze cu privire la mormântul gol, ca­re au fost mereu dezvoltate pe parcursul popularei "căutări a lui Isus cel istoric". Una dintre ele este cea a "mormântului greşit" şi a fost avansată de Kirsopp Lake. El susţine că femeile, în semi-întunericul dimineţii de Paşti, s-ar fi dus la un alt mormânt; ele ar fi fost îndru­mate într-acolo de către un tânăr, pe care-l credeau a fi un înger: "Ve­niţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul" (Matei 28:6). Femeile, iar mai târziu şi ucenicii, s-ar fi dus la un alt mormânt, care era gol. De aceea ar fi anunţat în mod eronat că Isus a înviat.

 

Numai că ceva nu este în regulă la această teză. Autorităţile iudai­ce şi romane cunoşteau locul unde se afla mormântul lui Iosif. Ele ar fi putut aşadar dovedi uşor că trupul lui Isus se mai afla încă înăun­tru; astfel ar fi putut pune la punct afirmaţiile ucenicilor că Isus ar fi înviat din morţi.

 

Sir Anderson contrazice cu multă convingere teza mormântului greşit: "De ce autorităţile nu au anihilat imediat rădăcinile acestei mişcări religioase periculoase? Ar fi fost suficient doar să arate tru­pul intrat în descompunere al Celui a cărui înviere era vestită cu atâta tărie."

 

Un alt argument adus ulterior împotriva mormântului gol este "teo­ria morţii aparente". Ea susţine că Isus fusese luat de pe cruce într-o stare în care îşi pierduse cunoştinţa, aşadar în realitate nu era mort.

 

Datorită umidităţii din mor­mânt, El nu a murit, ci s-a trezit doar din letargie. Ar trebui aşa­dar să credem că El a dat vălul din interior la o parte, a îndepăr­tat piatra uriaşă ce cântărea câte­va tone, S-a strecurat pe lângă străjerii care dormeau, alergând apoi la ucenici pentru a-i con­vinge că a înviat din morţi.

 

O variantă a acestei teorii o re­prezintă cea a "conspiraţiei Paştelui" - devenită cunoscută prin celebra carte scrisă de Hugh Schonfield în 1960. Potrivit acesteia, Isus Şi-ar fi pregătit în mod foarte minuţios "învierea", aju­tat fiind de Iosif din Arimatea. Pe cruce ar fi luat un drog puternic, ca­re I-ar fi provocat o stare de inconştienţă.

 

În această stare creată artificial, ar fi fost luat de pe cruce de Iosif şi aşezat în mormânt, însă o asemenea teorie fantezistă nu lămureşte cum au putut soldaţii romani, care erau experţi în privinţa îngrozitoa­relor proceduri de răstignire, să fie atât de uşor înşelaţi, încât să crea­dă că cel răstignit este într-adevăr mort.

 

În afară de aceasta, Isus cel "reînviat" astfel ar fi trebuit să moară, mai devreme sau mai târziu, iar trupul Său să dispară, pentru a fi pă­strat secretul conspiraţiei.

 

Apariţiile Celui înviat

 

Întâlnirile de după Paste ale lui Isus cu ucenicii Săi şi cu alţi credin­cioşi oferă alte dovezi importante ale învierii. Ele explică în mod lămurit ce s-a întâmplat cu trupul lui Isus: a fost înviat din morţi prin puterea lui Dumnezeu. Chiar şi istoricii şi teologii cei mai radicali şi sceptici cred că cercetarea istorică dovedeşte cât de convinşi erau ucenicii de faptul că văzuseră într-adevăr pe Domnul lor cel înviat. Astfel că mărturia una­nimă a apostolilor coincide cu ceea ce relataseră martorii ocu­lari.

 

Cu toate acestea, respectivii cercetători critici nu sunt dispuşi să admită că Isus a înviat într-a­devăr din morţi. Ei preferă să dea alte explicaţii pentru "expe­rienţa pascală" subiectivă şi co­lectivă a ucenicilor. Un exemplu este acela al episcopului James A. Pike, care, la scurt timp după moartea fiului său, a început să practice spiritismul, susţinând că vorbeşte cu morţii, în cartea intitulată "Cealaltă faţă: o re­latare a experienţelor mele în legătură cu fenomenele psihi­ce", el descrie întâmplările prin care a trecut şi afirmă că ucenicii ar fi avut parte de anumite întâl­niri şi experienţe care le-ar fi schimbat viaţa. El încearcă să le inter­preteze ca pe o alternativă la o înviere fizică a Mântuitorului. Con­form "teoriei învierii spirituale" emise de Pike, trupul lui Isus nu ar fi înviat, ci doar duhul Său ar fi părăsit trupul şi apoi ar fi apărut în faţa ucenicilor ca fantomă. Spiritiştii, dar şi mulţi teologi liberali şi laici, se agaţă mult de o asemenea ipoteză.

 

Numai că teoria spiritistă nu concordă cu ceea ce Isus le-a spus clar ucenicilor Săi. Când Cel înviat a apărut în faţa ucenicilor adunaţi în camera de sus, ei s-au speriat fiindcă au crezut că văd o fantomă. Isus i-a liniştit, spunându-le: "Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele, Eu sunt. Pipăiţi-le şi vedeţi: un duh nu are nici carne, nici oase cum vedeţi că am Eu" (Luca 24:39). Teza lui Pike nu oferă nici o expli­caţie cu privire la lipsa trupului mort din mormânt şi nici nu ţine cont de faptul că cuvântul grecesc pentru "înviere" se referă în mod exp­res la un trup înviat şi nicidecum la spiritul care părăseşte trupul un- ui mort.

 

O teorie naturalist-psihologică la care se face referire adesea, pen­tru a explica experienţele ucenicilor cu privire la înviere, este "teoria halucinaţiei". Halucinaţiile sunt limitate aproape exclusiv la anumi­te tipuri psihologice şi sunt absolut subiective. Este imposibil ca 500 de persoane aflate într-un singur loc să aibă halucinaţii colective (1 Corinteni 15:6) şi ca alţi oameni cu alte prilejuri să fie victimele aceloraşi proiecţii imaginare (Marcu 16:12-13; Luca 24:36-43; Ioan 20:26-29; Matei 28:16-20).

 

Relatările unor astfel de expe­rienţe nu prezintă nişte impresii subiective, ci anumite fapte obiective. De asemenea lipsesc condiţiile psihologice pentru producerea halucinaţiilor aces­tor oameni. Nici chiar Saul, pe drumul spre Damasc, nu era un candidat ideal pentru a avea ha­lucinaţii cu privire la Cristos cel înviat, în plus, întreruperea brus­că la toţi ucenicii a acestor apa­riţii ale Celui înviat dovedeşte limpede că nu este vorba de halucinaţii.

 

Siguranţa creştinului

 

Dacă examinăm evenimentele pascale, atunci învierea lui Isus este singura explicaţie plauzibilă pentru mormântul gol, pentru mărturia ucenicilor cu privire la apariţiile ulterioare ale lui Cristos, pentru transformarea apostolilor, pocăinţa a mii de persoane în ziua de Rusalii şi răspândirea Evangheliei în întreaga lume. W. Pannen-berg scrie în acest sens: "Apariţiile de după înviere nu pot fi explica­te pe baza credinţei în înviere a ucenicilor; dimpotrivă, credinţa uce­nicilor se explică prin apariţiile Domnului."

 

Noi, ca şi creştini, nu avem numai siguranţa că Isus a înviat din morţi, ci, întrucât El este viu, avem şi nădejdea că şi noi vom fi în­viaţi. Viaţa noastră veşnică depinde de faptul că Isus a murit şi a în­viat. Credinţa noastră nu se bazează pe o iluzie, ci pe o certitudine istorică şi spirituală.